'13

Doamne, cat te-am iubit… In fiecare zi ca un Sisif natang, credul - scrie lizu.ro pe Facebook. Multumesc! Ma gandeam ca nu am mai ascultat de mult Lara Fabian hardcore.


Vreau sa te scot din sistem si micile gelozii, pentru ca sunt mici comparativ cu ce am avut pana acum, ma trag in jos, atarna ca niste bolovani la picioarele mele. Nu e o usita deschisa pentru tine, e doar shit-ul prin care trec acum.


Inchid blogul. Ma gandesc ca vrei sa stii asta! Abracadabra si dispari!

R.I.P. 14.12.2009 - 04.11.2012

“Nu îl aleg pe el, mă aleg pe mine…Iubeşte-mă dar nu posesiv”

Asta e genul de mesaj de „what not to do at the end of a relationship” pentru că stârneşte ură. Ura şi iubirea sunt două seminţe sădite în acelaşi timp. Nu se alterează, nu mucegăiesc, nu se strică chiar dacă nu le dai apă. Ce faci tu acum este sa uzi sămânţa de ură. Nu am crezut nici o clipă că o sa ajung la aşa ceva, pentru că am iubit… te-am iubit cu toate moleculele, toate celulele, tot sufletul, mintea, corpul, toate au fost ale tale. Dar iată-mă…am ajuns cu primul tren. Din vina ta. Din vina voastră.

M-aş întoarce la tine doar moartă. Ca stafie. Să te bântui în cel mai teribil mod posibil.

Mi-e scârbă când mă gândesc numai că aceeaşi gură ne-a sărutat pe amândoi, aceleaşi mâini au îmbrăţişat şi mângâiat două parfumuri, aceleaşi picioare s-au încolăcit de două trupuri… Mi-e greaţă… (pentru necunoscători, unde scrie „doi/două” a se citi „nouă” – un pic exagerat, dar neaugmentat din punctul meu de vedere)

O femeie înşeală când nu e satisfăcută de ceea ce i se oferă. Este mai mult decât evident. Ştiam de la început.

Ti-am cerut respect, singura chestie de care credeam că mai eşti capabilă…dar ai eşuat şi aici. Am iertat. Am continuat să te iubesc. Dar am secat.

Ştii chestia cu roata… când ai să vezi şi cealaltă faţă a roţii (aş spera să fie de maşină şi am tot dreptul, dar nu mă mai cobor la sub-nivelul tău), să ştii că a fost împinsă de mine…pentru tot ceea ce faci acum.

E ultima postare pentru tine, Emilia…

Să aveţi drum bun!

W.

:)

Doi.Doua. (15 decembrie 2009)

Dupa doua secunde de la primul “contact” cu tine, am simtit nebunia aia care imi dicta sa merg inainte orice ar fi.

Mi-au trebuit doua zile sa-ti cer numarul de telefon, dupa doua nopti pierdute – ar zice unii- cu tine.

Dupa doua luni de nopti albe si telefoane inrosite ne-am intalnit… in a doua luna din an. Si apoi, am fost doar noi doua…

Mi-e greu sa scriu acum si sa privesc inainte si sunt sigura ca intelegi de ce. Te simt in viitorul meu, stiu ca vei fi acolo, dar nu mai zic nimic despre asta.

Nu vreau sa ma ancorez in trecut, sa ma hranesc cu amintiri si sa zac in neputinta de a crea ceva mai bun de atat. In momentele de luciditate – a se citi obiectivitate- pun in balanta binele si raul ce ti l-am facut si ce ti-l fac in continuare si nu reusesc sa ridic binele la suprafata decat atunci cand esti langa mine. Atunci cand te vad frumoasa, cu ochi ghidusi plini de iubire, cu zambet strengaresc, senina...Atunci cand te simt ca dormi linistita in bratele mele fara sa trebuiasca sa pleci apoi. Atunci cand vrei sa-ti bagi nasul in bucatarie si incerci sa nu ma enervezi cu „abilitatile” tale. Atunci cand esti relaxata si ai idei sclipitoare. Atunci cand zambesti din orice. Atunci cand ma faci sa ma reindragostesc de tine. Ai sa zici ca nu e posibil... ba e posibil! Am simtit ca m-am reindragostit de tine, dar nu ti-am zis pentru ca stiam ca la prima cearta ai sa pui la indoiala. Ti-am mai zis in cel mai neoriginal mod ca te iubesc si atunci cand te urasc. As vrea sa inventez o fraza ca asta care sa exprime exact ceea ce simt atunci cand „ma enervezi in asa un hal”, dar nu pot. E concret: te iubesc si atunci cand te urasc.

Acum, cand scriu sub umbra lui „nu scrii ceva?” ma pierd in idei. Vreau sa-ti aduc un zambet de dimineata, sa ma vezi langa tine chiar daca ne despart cateva bulevarde. Si te-as lasa cu Lara acum, dar in cinstea unui decembrie inflacarat de o armata de fluturi in stomac, o las pe Katie sa-ti aduca aminte de a noastra nebunie.

T.

Dor de foarte aproape

Dor de foarte aproape e atunci cand sunt in bratele tale si nu-mi ajung saruturile si mangaierile sa te simt, sa te iubesc. E atunci cand nu-mi ajung bratele sa te imbratisez. Azi mi-a fost dor... Si in mijlocul noptii, cand nu mai erai atat de aproape, te-am vrut iar.. Sunt egoista, posesiva, geloasa, sunt tot ce e mai rau atunci cand iubesc..dar iubesc, mult.

Necomunicare

Necomunicam si umblam cu bete lungi de bambus sa scoate ochii care nevad.

Eu stiu ca nu sunt comunicativa. Daca ne certam, poti sa stai in aceeasi camera cu mine si sa ma prefac ca nu existi. Sunt chiar buna la asta. In liceu si inainte sa te cunosc eram campioana la ignorat persoane. Nu stiu sigur daca ignoratul este acelasi lucru cu necomunicatul, dar sigur au si parti comune.

Oricum, acum, singurul lucru care ne tine in picioare, sau ar trebui sa ne tina.. este comunicarea. Si ciudat (pentru mine) este CA COmunicarea  intre noi vine de la sine. Facturi colorate pe la toate retelele de telefonie, fire de internet inrosite si degete tocite pe altarele SMS-urilor. Pana cand...pana cand... „ce sa mai vorbim? Nu mai avem ce sa vorbim.”

Pauza.

Cri! Cri! Cri!

Atunci, eu imi scot daikatana seculara din teaca si incep sa ascut bine un bat de bambus. Il ascut in timp ce nu-ti scriu mesaje. In timp ce nu te sun. In timp ce rotitele se invart, rastalmacind fraze, cuvinte, semnificatii. Trece o zi, trec doua, trec noua. Bambusul este in pozitia de atac. Ochiul e tinta. Incepem sa-l scoatem.  Tragedii. Drame.

Nu stiu de ce nu ai observat inca spiritul meu masochist. Si aici nu ma refer la placeri carnale. Da-mi funie si ma spanzur.

Avem ce sa vorbim. Aveam si ieri, doar ca tu aveai si altceva de facut si eu eram in drum pentru ca ti-am dat impresia ca nu mai am ce sa-ti zic. A fost si vina mea. Daca te intrebi, „articolul” asta e un fel de a cere scuze. Daca nu te intrebi, nici eu nu-ti zic.

Punct.

Under Pressure

-I-am trimis flori cand am facut un an, facu o pauza… de doua ori chiar.

Incercand sa nu ma gandesc la marea mea durere cu florile, o intreb, aplicand un zambet atotstiutor, de genul...neutru.:

-De ce de doua ori pentru o singura aniversare?

-Nuuuu, odata din America (ultima vocala lunga si foarte afectata) si odata de aici. M-a costat mai mult din tara decat din America (la fel de afectata, dar mai scurta de aceasta data).

Incepuse  o serie de comparatii intre serviciile de livrare. Eu eram departe, cu gandul la - cum am mai zis- durerea mea si o priveam cum vorbea larg si zambea tare. Sau invers.  Cuvintele ei zambarete afisau niste preturi ale buchetelor de flori. Creierul meu prost facea calcule proaste. Si ma trezesc spunand ca 80 de dolari pe un buchet, e cam la fel ca la noi, un milion cin’sute.

Ma priveste fix ca sa-mi dea de inteles ca am gresit. Si am inteles. Zambesc, ma alint. „Gush, sunt obosita...ce-i cu mine?”.  Si incerc sa fac tot sensul giratoriu cu discutia asta. Liceu – unde ne-am cunoscut. Lucru – pentru ca era de actualitate cautarea mea asidua si nu prea a unui job. Orice altceva, care sa nu-mi mai faca gandurile sa zboare. Si... in sfarsit, womeeeen.... Dar nu, nici aici nu am mare lucru de zis. Eu nu am women care sa alerge dupa mine, sa-mi faca avansuri sau sa ma priveasca cumva nu-stiu-cum si chiar daca as avea... ar fi degeaba. Vorbim. Berea nu se bea singura. Tigara nu se fumeaza singura. Timpul a trecut,insa, si eu plec. Ciudat e ca nu-mi aduc aminte unde trebuia sa plec atunci.

Trebuia sa iau un tren spre... Nu-stiu-unde.

La Nu-stiu-unde ma asteptai tu. Nu am simtit emotiile revederii atunci, band berea aia si fumand tigarile alea, era un fel de MUST DO. Eram concentrata pe calatorie, tren, bagaje, portofel, bilet and co. Dar de fiecare data Nu-stiu-unde devenea Acasa. Asa e, mergeam acasa. Si tu ma asteptai... sau a fost cand nu m-ai asteptat? DA! Mi-am adus aminte, tu nu ma asteptai. Cea care ma astepta era o ploaie marunta care mi-a muiat geaca de piele intoarsa. Si o tigara pe un peron...romanesc. Un cersetor pentru care nu am avut marunti, dar i-am lasat jumatate din ce fumasem eu. Asta nu fac de obicei. Ma enervez daca ploua si nu sunt imbracata adecvat. Ma enervez daca nu ma asteapta cineva sa-mi ia bagajul. Ma enervez pe toti cersetorii nespalati din gari. Nu si atunci. Eram aproape acasa si tu veneai pe un cal alb, sau na, ma rog, intr-o masina alba sa ma duci...acasa.

Asteptandu-te, am dat rewind si play discutiei din gara. Acum, puteam sa o savurez, sa o critic –eu cu mine- si sa dau ochii peste cap la orice nu-mi convenea.

-Nu te deranjeaza ca ea nu face la fel pentru tine? (curioasa sa aflu raspunsul, poate si cu o nota de sfat)

-Mi-a dat ignore de cinci ori intr-o luna, pe mess si pe facebook. Si nici macar nu am fost eu vinovata de fiecare data. Odata... (aici e momentul in care mi-am adus aminte ca si eu ma suparasem de mult, in liceu,  pe persoana cu care discutam atunci in gara, si semn de impacare, mi-a adus un trandafir alb. I-am zis, si subliniez, i-am zis: „Pe asta sa ti-l bagi in fund. Nu vreau trandafiri de la tine!”)

Nu stiam atunci despre orientarile ei sexuale si nici de ale mele si am considerat a fi un gest amical. Si inca sunt convinsa de asta. Revenind la inregistrarea discutiei, play:

-O iubesc si daca nu simte la fel, dar stiu ca simte (zambind tare si larg si tare)... ea nu se manifesta asa..

-Dar se manifesta! zic eu, cautand totusi un raspuns dilemei mele.

-Nu mi-a dat flori, dar face alte chestii ... you know..

I don’t know!!!!

Si nici acum nu stiu. De ce caut tot timpul un raspuns la ceea ce fac? Nu un feedback. Un gest similar. Un ceva. Si cautand si insistand, gestul isi pierde farmecul si eu tot il caut si il vreau si il doresc. Si vreau sa ... iar imi racesc gura/tocesc degetele degeaba. Un gest de simpatie, iubire vine din miezul inimii. Un gest de simpatie vine din. Un gest de simpatie ar trebui sa vina de la sine. Sa nu fie cerut. Sa nu fie facut pentru ca trebuie. Si sa nu fie dat la schimb. Un gest nu trebuie cerut. Trebuie sa vina. Punct.