Necomunicare

Necomunicam si umblam cu bete lungi de bambus sa scoate ochii care nevad.

Eu stiu ca nu sunt comunicativa. Daca ne certam, poti sa stai in aceeasi camera cu mine si sa ma prefac ca nu existi. Sunt chiar buna la asta. In liceu si inainte sa te cunosc eram campioana la ignorat persoane. Nu stiu sigur daca ignoratul este acelasi lucru cu necomunicatul, dar sigur au si parti comune.

Oricum, acum, singurul lucru care ne tine in picioare, sau ar trebui sa ne tina.. este comunicarea. Si ciudat (pentru mine) este CA COmunicarea  intre noi vine de la sine. Facturi colorate pe la toate retelele de telefonie, fire de internet inrosite si degete tocite pe altarele SMS-urilor. Pana cand...pana cand... „ce sa mai vorbim? Nu mai avem ce sa vorbim.”

Pauza.

Cri! Cri! Cri!

Atunci, eu imi scot daikatana seculara din teaca si incep sa ascut bine un bat de bambus. Il ascut in timp ce nu-ti scriu mesaje. In timp ce nu te sun. In timp ce rotitele se invart, rastalmacind fraze, cuvinte, semnificatii. Trece o zi, trec doua, trec noua. Bambusul este in pozitia de atac. Ochiul e tinta. Incepem sa-l scoatem.  Tragedii. Drame.

Nu stiu de ce nu ai observat inca spiritul meu masochist. Si aici nu ma refer la placeri carnale. Da-mi funie si ma spanzur.

Avem ce sa vorbim. Aveam si ieri, doar ca tu aveai si altceva de facut si eu eram in drum pentru ca ti-am dat impresia ca nu mai am ce sa-ti zic. A fost si vina mea. Daca te intrebi, „articolul” asta e un fel de a cere scuze. Daca nu te intrebi, nici eu nu-ti zic.

Punct.

Under Pressure

-I-am trimis flori cand am facut un an, facu o pauza… de doua ori chiar.

Incercand sa nu ma gandesc la marea mea durere cu florile, o intreb, aplicand un zambet atotstiutor, de genul...neutru.:

-De ce de doua ori pentru o singura aniversare?

-Nuuuu, odata din America (ultima vocala lunga si foarte afectata) si odata de aici. M-a costat mai mult din tara decat din America (la fel de afectata, dar mai scurta de aceasta data).

Incepuse  o serie de comparatii intre serviciile de livrare. Eu eram departe, cu gandul la - cum am mai zis- durerea mea si o priveam cum vorbea larg si zambea tare. Sau invers.  Cuvintele ei zambarete afisau niste preturi ale buchetelor de flori. Creierul meu prost facea calcule proaste. Si ma trezesc spunand ca 80 de dolari pe un buchet, e cam la fel ca la noi, un milion cin’sute.

Ma priveste fix ca sa-mi dea de inteles ca am gresit. Si am inteles. Zambesc, ma alint. „Gush, sunt obosita...ce-i cu mine?”.  Si incerc sa fac tot sensul giratoriu cu discutia asta. Liceu – unde ne-am cunoscut. Lucru – pentru ca era de actualitate cautarea mea asidua si nu prea a unui job. Orice altceva, care sa nu-mi mai faca gandurile sa zboare. Si... in sfarsit, womeeeen.... Dar nu, nici aici nu am mare lucru de zis. Eu nu am women care sa alerge dupa mine, sa-mi faca avansuri sau sa ma priveasca cumva nu-stiu-cum si chiar daca as avea... ar fi degeaba. Vorbim. Berea nu se bea singura. Tigara nu se fumeaza singura. Timpul a trecut,insa, si eu plec. Ciudat e ca nu-mi aduc aminte unde trebuia sa plec atunci.

Trebuia sa iau un tren spre... Nu-stiu-unde.

La Nu-stiu-unde ma asteptai tu. Nu am simtit emotiile revederii atunci, band berea aia si fumand tigarile alea, era un fel de MUST DO. Eram concentrata pe calatorie, tren, bagaje, portofel, bilet and co. Dar de fiecare data Nu-stiu-unde devenea Acasa. Asa e, mergeam acasa. Si tu ma asteptai... sau a fost cand nu m-ai asteptat? DA! Mi-am adus aminte, tu nu ma asteptai. Cea care ma astepta era o ploaie marunta care mi-a muiat geaca de piele intoarsa. Si o tigara pe un peron...romanesc. Un cersetor pentru care nu am avut marunti, dar i-am lasat jumatate din ce fumasem eu. Asta nu fac de obicei. Ma enervez daca ploua si nu sunt imbracata adecvat. Ma enervez daca nu ma asteapta cineva sa-mi ia bagajul. Ma enervez pe toti cersetorii nespalati din gari. Nu si atunci. Eram aproape acasa si tu veneai pe un cal alb, sau na, ma rog, intr-o masina alba sa ma duci...acasa.

Asteptandu-te, am dat rewind si play discutiei din gara. Acum, puteam sa o savurez, sa o critic –eu cu mine- si sa dau ochii peste cap la orice nu-mi convenea.

-Nu te deranjeaza ca ea nu face la fel pentru tine? (curioasa sa aflu raspunsul, poate si cu o nota de sfat)

-Mi-a dat ignore de cinci ori intr-o luna, pe mess si pe facebook. Si nici macar nu am fost eu vinovata de fiecare data. Odata... (aici e momentul in care mi-am adus aminte ca si eu ma suparasem de mult, in liceu,  pe persoana cu care discutam atunci in gara, si semn de impacare, mi-a adus un trandafir alb. I-am zis, si subliniez, i-am zis: „Pe asta sa ti-l bagi in fund. Nu vreau trandafiri de la tine!”)

Nu stiam atunci despre orientarile ei sexuale si nici de ale mele si am considerat a fi un gest amical. Si inca sunt convinsa de asta. Revenind la inregistrarea discutiei, play:

-O iubesc si daca nu simte la fel, dar stiu ca simte (zambind tare si larg si tare)... ea nu se manifesta asa..

-Dar se manifesta! zic eu, cautand totusi un raspuns dilemei mele.

-Nu mi-a dat flori, dar face alte chestii ... you know..

I don’t know!!!!

Si nici acum nu stiu. De ce caut tot timpul un raspuns la ceea ce fac? Nu un feedback. Un gest similar. Un ceva. Si cautand si insistand, gestul isi pierde farmecul si eu tot il caut si il vreau si il doresc. Si vreau sa ... iar imi racesc gura/tocesc degetele degeaba. Un gest de simpatie, iubire vine din miezul inimii. Un gest de simpatie vine din. Un gest de simpatie ar trebui sa vina de la sine. Sa nu fie cerut. Sa nu fie facut pentru ca trebuie. Si sa nu fie dat la schimb. Un gest nu trebuie cerut. Trebuie sa vina. Punct.

Ziua Copilului din noi :-)

Azi mi-a zis: " Nu stiu daca sa-ti zic la multi ani azi sau de 8 martie... Tu ce esti? Femeie sau copil?". Alintandu-ma, i-am raspuns ca inca mai sunt copilul ei si ca e prea tarziu sa scape de mine... Si foarte usor mi-au venit prin minte, ca un roi de fluturasi colorati, zilele de 1 iunie din copilarie...

Aveam 7 ani. Fratele meu intrase in viata mea cu 6 luni inainte si parea sa acapareze totul cu manutele lui, inclusiv copilaria mea. Era anul in care incepusem sa primesc haine de ziua mea... Intelegeti ce vreau sa zic.

Pe intai iunie 1996 eram mega-fan Abracadabra, ca orice alt copil din generatia mea. Imi placea Ducu pentru ca avea parul lung, eram fermecata de Magician si aveam o invidie dulce si o simpatie ciudata la vremea aia pentru Mica. Stiam toate cantecele pe de rost, diminetile de duminica eram cu ochii lipiti de televizor si in secret, inainte sa adorm ma gandeam "ce-ar fi daca.... as avea puterile Magicianului/ as putea sa fac schimb de locuri pentru o zi cu Mica/ as face parte din echipa Magicianului/ si multe alte dorinte care nu le mentionez, dar implicau disparitii misterioase si liberul arbitru ;))...

Pe intai iunie 1996 am primit o jucarie, un clovn, urat, cu hainute in galben si mov si privire... diabolica-de-clovn. A fost primul cadou la care am mimat bucuria si am zis "nu trebuia"... Serios acum, chiar nu trebuia... Unde era caseta mea cu Abracadabra? Aia pe care o ceream de cateva saptamani? Eram obisnuita pana cu 6 luni in urma sa primesc mai tot ce imi doream... De la mama am primit un clovn si un "n-am prea avut bani". Nu intelegem. De ce pentru fratele meu parea sa aiba intotdeauna de de toate si eu primeam un clovn?.. 

Eram in perioada in care "reparam" ceasuri ( a se citi: le dezmembram-chiar si pe cele care functionau- si le asamblam la loc, doar ca ramaneam si cu piese in plus la sfarsit). Aveam impresia ca ma pricep:-) si pentru ca ai mei nu ma certasera suficient si vedeam intotdeauna un zambet in coltul gurii cand ma mustrau, continuam sa dezasamblez chestii prin casa. 

Am vrut sa ma razbun. Eu voiam caseta cu Abracadabra de 1 iunie-ziua copilului. Eu fusesem singurul copil in casa pana atunci... eu trebuia sa primesc ce voiam!

In dimineata duminicii ce a urmat am ramas singura acasa. Ma uitam la Abracadabra si sufeream...(pare stupid, dar eram si inca mai sunt foarte atasata de pasiunile mele). Ideile au inceput sa-si faca loc in mintea mea. Mai tarziu, prin gimnaziu, cand eram obligati de proful de religie sa mergem duminica dimineata la biserica (evident ca nu mergeam), ma gandeam ca toate ideile astea care imi veneau fix duminica dimineata (pentru ca au mai existat idei "magice" si dupa perioada "Abracadabra")... erau insamantate in mintea mea tanara de diavol...  Ideea care imi venise in dimineata aceea era sa iau casetofonul din sufragerie - era destul de mare si vechi - sa-l aduc langa televizor si sa inregistrez, pentru ca stiam ca se poate inregistra pe el apasand butoane, toate melodiile cu Abracadabra. :-D Genial, nu? N-am primit caseta? Nu-i nimic! Fac eu una mai buna si mai frumoasa! Am luat o caseta cu muzica populara, care credeam eu ca nu o prea asculta ai mei si am bagat-o in casetofon.

Voi trece direct la deznodamant pentru ca restul e putin in ceata... au trecut 15 ani de atunci. Nu am reusit sa vad mare lucru din emisiunea din duminica aceea. Tot apasand pe butoanele casetofonului, incercand sa-mi dau seama cum se inregistreaza, am facut sa se prinda banda la caseta. Apoi, o perioada, m-am chinuit, transpirand sa scot banda... nu reuseam. Era ora la care ai mei ar fi trebuit sa ajunga acasa. M-am gandit eu, sa nu ma prinda cu casetofonul langa televizor, l-am mutat, l-am pus la locul lui...si m-am mai chinuit putin... Am reusit intr-un final. Caseta stricata a ajuns dupa sifonier si a stat acolo o perioada buna de timp, pana m-am gandit sa o scot, sa o arunc afara (dar asta e alta poveste). Cand au intrat ai mei in casa, eram in sufragerie si foarte concentrata, ma uitam intr-o carte cu poze. Inima batea sa-mi iasa din piept.

Mult dorita caseta cu Abracadabra am primit-o un pic mai tarziu, tot in anul acela, fara sa o mai cer, fara sa mai fac drame din cauza ei. Cred ca o mai am pe acasa, probabil plina de praf, aruncata intr-un sertar.

 Să fii copil e un lucru serios

Când eram mic să cânt visam

Prin lumi de vis călătoream

Când eşti copil nimic nu-i greu

Chiar de greşeşti nu-ţi pare rău

Refren:

Să fii copil e-un lucru serios

Nimic pe lume nu-i mai frumos

Niciun minut nu stai pe loc

Poţi să zâmbeşti şi ai noroc

Când eşti copil viaţa-i un joc

Când eram mic să zbor doream

Şi de nimic nu mă temeam

Găseam în dans ritmul mereu

Şi îl dansam în felul meu

Refren

Acuma cred că e târziu

Cât timp s-a scurs nici eu nu ştiu

Să fii copil nu e uşor

Dar e frumos într-adevăr.